Se7en deadly sins

Recent am revazut Se7en al lui David Fincher. Si pe cat m-as putea stradui eu sa va spun ca e unul din cele mai bune filme facute ever, cred ca deja au facut-o altii inaintea mea. Si mult mai bine decat as putea s-o fac eu, for that matter.

Eu vroiam sa ma opresc azi pentru a comenta filmul asta fiindca e un bun exemplu care arata cat de fragila e existenta umana si cat de usor poate fi ea corupta.

Se7en e unul din putinele filme care surprinde foarte bine decadenta si distrugerea fizica, tulburatoare, adusa de orice viciu. Si chiar daca pacatele din lumea filmului sunt mult mai sumbre decat cele pe care le facem fiecare dintre noi zi de zi, un lucru e sigur: carnea e fragila, nu tine si se poate taia usor. Si cel mai mare „pacat” e acela in care noi insine ne stricam fiindca nu reusim sa razbatem sau sa fim mai puternici.

Mai mult, filmul transmite si ideea ca tindem sa ne obisnuim foarte mult cu binele pe care-l avem deja. And we take it too much for granted. Personajul lui Brad Pitt spune ca-si iubeste sotia, insa e stangaci atunci cand ea il suna la serviciu. Ar prefera sa fie lasat in pace, o ignora cateodata. Iar ultimul ei telefon, inainte sa moara, ajunge sa fie preluat de un coleg de-al acestuia.

Cred ca cea mai mare drama a personajului de aici ar fi trebuit sa apara. Oare n-ar mai fi vrut el sa o auda inca o data pe sotia lui? Sa-i spuna ca o iubeste? O alegere gresita, facuta la „momentul potrivit” te poate duce in cele mai adanci cercuri ale iadului tau personal.

Un alt aspect pe care Se7en il trateaza foarte bine e forta distrugatoare a renuntarii, a dorintei de a lasa totul in urma si a nu-ti mai pasa. Personajul lui Morgan Freeman a invatat lucrul asta in cel mai dificil mod posibil. Si cu toate astea a inteles: lumea e mult prea rea ca sa nu existe cineva care sa incerce sa faca bine.

Intr-un post anterior ma intrebam cum e sa fii tipul rau. Ei bine, acum imi dau seama de ce nu voi putea fi eu niciodata unul dintre ei. Nu fiindca sunt slab, nu fiindca nu am contextul necesar, ci fiindca imi dau deja seama de raul care exista deja in lume. Intre atatea injuraturi, palme, pumni, sange, minciuni si durere, curajos este cel care alege sa faca bine. Alege sa inghita toate rautatile pe care viata ti le da pe o farfurie impecabil de curata si, mai departe, spune o vorba buna cuiva care are nevoie de ea.

Intr-un final intrebarea pe care o pune filmul este: cine are dreptate? A cui e vina?

E psihopatul jucat de Kevin Spacey cu adevarat vinovat de toate crimele din film? E personajul lui Brad Pitt vinovat ca nu si-a apreciat mai mult sotia? E personajul lui Morgan Freeman vinovat ca a vrut sa renunte sa faca bine intr-o lume care avea nevoie de el?

Cu totii suntem „pacatosi”. Cu totii gresim, mai mult sau mai putin. Invatatura trasa din aceste greseli si curajul de a vedea binele acolo unde de abia se poate zari sunt singurele virtuti pe care le putem avea. Intr-o lume trista, grea si necrutatoare.

Until next time, stay safe and don’t sin too much 🙂 .