Birdman

And the Oscar goes to…Birdman

Gata si cu Oscarurile pe anul asta. Birdman a castigat Best Picture, Lady Gaga a cantat frumos pe scena, John Travolta a incercat s-o pupe pe Scarlett Johanson. Ok, you can all go home now.

Desi nu pot sa zic ca am reusit sa vad inca toate filmele care au castigat cate un premiu in cea de-a 87-a decernare a Oscarurilor, cu siguranta pot sa va spun ca am vazut Birdman. Si azi am de gand sa va zic parerea mea „neavizata” despre acest film.

Birdman mi s-a parut un film artsy, obositor si lung, cu un mesaj puternic, dar greu de urmarit.

Inceputul este cat se poate de interesant si e principalul lucru din acest film care m-a facut sa-l vad pana la capat. Michael Keaton leviteaza in aer (yup, he can apparently do that!), in timp ce o voce joasa a unui narator sau personaj nevazut critica planeta pamant (Cum naiba de am ajuns aici? se intreaba el). Sounds cool right? Is he some kind of superhero? Is he possessed? Ei bine nu. Aflati ca tot restul filmului este despre teatru, viata, dragoste si ce vrea de fapt publicul sa vada. Bummer?!

Da, se pare ca personajul lui Michael Keaton a fost in tinerete intruchiparea lui Birdman, un super-erou al unor vremuri apuse, iar acum, la batranete, actorul incearca sa isi etaleze talentul in sala de teatru.

 

 

Filmul mi se pare un mix interesant dar nu foarte confortabil dintre vechi si nou. Un actor cu complexe de super erou, intr-o era digitala unde exista YouTube, Twitter si Facebook, unde lumea nu mai apreciaza un spectacol „bun” de teatru ci…vrea ceva senzational, viral, vrea sa te vada sangerand pe scena.

Sunt mai multe aspecte care fac Birdman interesant, dar pe de alta parte si greu de urmarit si inteles:

  • miscarile camerei. Camera se misca pe langa fiecare personaj pe care se centreaza atentia in diverse scene. Ii urmareste, leviteaza pe langa ei, precum inchipuirea lui Birdman zboara in jurul lui Michael Keaton. E o metoda originala, cateodat claustrofobica, de a prezenta scenele, insa miscarea asta devine la un anumit punct si destul de nausea inducing.
  • superputerile lui Birdman si senzatia de „trip”. Parca ai fi in visul unui drogat. Batranul Birdman are puteri telekinetice, poate zbura sau levita si e deasupra tuturor muritorilor. Dar toate astea sunt doar inchipuiri, nu-i asa? Inchipuirile mintii obosite ale personajului? Ei bine, finalul „metaforic” lasa loc de interpretari.
  • scenele cu restul personajelor. Sunt ele doar filler? Conteaza mai mult sau mai putin decat drama personajului principal? Sunt pioni sau regi? Ori nebuni? Cu siguranta sunt niste agenti ai haosului, ai vietii. Fiecare dintre ei e combinat sau vrea sa se combine cu altcineva, relatiile vechi si amintirile complica lucrurile, scena, piesa. E un cumul energetic similar cu teatrul. Similar cu viata.
  • muzica jazzy. Pe mine cel putin, muzica jazzy care canta mai tot timpul in film m-a obosit. Mi-a tot indus o stare de tensiune, de asteptare a unei situatii sau intamplari care nu a mai aparut.

Intrebarea fundamentala pe care Birdman o pune este: ce vrei sa vezi de fapt? Un super erou sau o piesa de teatru? Un film main stream (gen Avengers) sau ceva artsy si „elevat” (demn de Oscar, wink wink)?

Ce e mai important? Jocul actorului pe scena sau imaginile cu el in chiloti prinse de un paparazzi?

Toata aceasta concentrare de idei, de intrebari, de dileme si drame i-au adus lui Birdman Oscarul. Birdman nu mi s-a parut un film care sa treaca lin; nu mi s-a parut nici macar un film enjoyable. Dar de fapt, cred ca asta e exact lucrul pe care intentiona pelicula sa-l faca.

Intr-un final, cred ca Birdman e demn de ceea ce inseamna Oscarul, desi mi-ar fi placut super mult sa castige The Imitation Game.

That was it! Voi ce parere aveti? A meritat Birdman Oscarul?